Stăm într-un apartament relativ mic, cu o singură baie. Diminețile sunt grele pentru toți. În primul rînd că trebuie să ieși de sub pătură, unde e cald și bine și să pornești motoarele, chit că ai chef sau nu. Să te duci și să le trezești pe copile și să te rogi să fie una din diminețile liniștite, cînd îți poți bea cafeaua fără să auzi scandal în jurul tău. Măcar pentru cîteva minute. Pregătești micul dejun, le strigi și te îndrepți către baie, cu cana de cafea pe jumătate băută, să te aranjezi. Pe jos, o găsești pe fiică-ta mare, stă turcește în fața oglinzii și se piaptănă. Îți prinzi părul, te speli pe față, te aranjezi, te speli pe dinți, te duci și speli vasele, te întorci să iei ceva și ea stă tot acolo, turcește.
O întreb de ce stă jumătate de oră în fiecare zi să își prindă părul. Identic, coadă de cal, fără nici un fir răzleț, de parcă a lins-o pisica pe cap toată noaptea.
Simt cum mă spintecă cu privirea, cu mâinile ținînd încă de coadă. Oftează, se ridică și cuvintele îi cad ca niște cioburi pe chiuvetă: NU ȘTIU! Aud cum trîntește ușa de la camera ei. N-am înțeles nimic. Și cred că nici ea.
Cîndva mi-am promis că o să fiu cea mai cool mamă. Adolescenta din ea îmi trage preșul de sub picioare din cînd în cînd.
